Capitolul 14

MEDICINĂ OCULTĂ


1. –Ce puteți să-mi spuneți, Maestre, de vindecările la distanță?

R. –În mod constant primesc scrisori din diferite locuri ale lumii, ce solicită asemenea vindecări. Noi ne limităm la medicina spirituală; indicăm ora precisă în care pot să se concentreze, adică să se gândească la noi, să ne invoce.

Este clar că noi îi asistăm spiritual pe bolnavi și uneori chiar ne facem vizibili în fața lor.

De obicei, îi instruim ca să aprindă trei focuri la o anumită oră convenabilă; îi sfătuim să pună un pahar cu apă în fața acestor trei focuri sau lumini, le sugerăm ca, după o jumătate de oră de concentrare asupra noastră, să bea din apă.

Este evident că în acea apă depunem anumite substanțe care, fiind duse în interiorul organismului, obișnuiesc să realizeze vindecări miraculoase.

În munca de vindecare cooperează diferiți Maeștri ca Paracelsus, Hilarion, Sfântul Rafael și alți câțiva. Nu întotdeauna le indicăm o concentrare specifică asupra lui SAMAEL. «Eu am mult de lucru», de asemenea îi semnalăm pe oricare dintre ceilalți Maeștri în același scop.

Ceea ce este important e ca bolnavii să aibă Credință întrucât aceasta face miracole; a spus-o deja Cristosul: «Aveți Credință cât un grăunte de muștar și veți muta munții». Credința este o putere solară minunată cu care se pot realiza multe minuni. Sistemul nostru de vindecare spirituală nu este divergent cu medicii; fiecare poate avea Credință în metodele noastre și poate consulta în lume pe medicul său.

2. –Se poate vindeca orice boală prin intermediul acestor metode?

R. –Este clar că Maeștrii științei vindecă corpul vital doftorindu-l și rezultatul, mai târziu, este vindecarea organismului fizic; totuși, există boli karmice foarte grave, rezultat al faptelor rele comise în vieți anterioare; când pedeapsa este foarte severă vindecarea devine imposibilă; totuși, Maeștrii medicinii îl asistă și încearcă să-l salveze pe pacient.

3. –Se poate ajunge la vindecare fără a fi nevoie de îngrijire medicală?

R. –Când persoana nu datorează o karmă foarte gravă, Maeștrii științei pot să-l vindece pe bolnav, chiar dacă acesta nu consultă nici un medic.

4. –Toate bolile sunt karmice?

R. –Nu trebuie exagerate lucrurile, distinsă domnișoară; nu toate bolile obișnuiesc să fie karmice, de aceea mulți pacienți se însănătoșesc rapid cu procedurile noastre psihice sau spirituale.

Însă e bine să știți că în aceste vremuri apar multe boli necunoscute, rezultat înspăimântător al perversității umane; astfel de boli sunt de obicei mortale.

5. –Puteți să-mi spuneți dumneavoastră dacă există boala deochiului?

R. –Trebuie să vă spun că în orașe mor milioane de copii din cauza bolii deochiului. Se întâmplă că în țările supercivilizate oamenii nu cred într-o astfel de boală și de aceea mortalitatea crește în mod general.

Oricare persoană cu forță hipnotică inconștientă, privind un copil rănește involuntar corpul său vital și rezultatul nu se lasă mult așteptat; curând copilului îi apar cearcăne mari, vărsături, febră, diaree etc. și medicii, de obicei, pun diagnosticul de infecție intestinală; îi prescriu multe antibiotice, siropuri etc. dar copilul, în loc să se întremeze, se îmbolnăvește și moare.

6. –Ce se poate face pentru a vindeca aceste cazuri?

R. –Cel mai bine este să facem puternice pase magnetice de jos în sus asupra feței și pleoapelor copilului, cu scopul ferm de a elimina fluidele vitale tenebroase. Este bine să aprindem un foc sau o lumânare, și să-i citim copilului Conjurarea celor Șapte a Înțeleptului Solomon, așa cum este scrisă în acest ghid elementar de introducere în Gnoză, de asemenea trebuie să-i facem copilului bolnav semnul crucii pe frunte, pe piept, pe cap și pe spate în timp ce citim cele patru evanghelii.

7. –A citi cele patru Evanghelii este foarte lung; nu s-ar putea prescurta ceva?

R. –Da, domnișoară; se pot citi fericirile cu adevărată Credință, pentru a proiecta un fluid curativ suficient de puternic pentru a scoate fluidele rele acumulate în organismul bolnavului, cu scopul ca acesta să se însănătoșească.

8. –Există boli datorate vrăjitoriilor?

R. –Lumea este plină de asta, distinsă domnișoară; aș putea cita nenumărate cazuri, dar n-ar încăpea în cadrul acestei cărți pe care o terminăm. Înainte de toate trebuie să spun că primul lucru de care e nevoie este diagnosticul exact; doar așa este posibil să vindecăm.

Din nefericire sunt foarte rari vindecătorii care într-adevăr știu să diagnosticheze o boală cauzată de vrăjitorii. O să citez un caz foarte special relatat de Înțeleptul Waldemar; voi pune ghilimele pentru că nu-mi place să mă împodobesc cu penele altuia, însă cum este realmente senzațional, e bine ca să fie făcut cunoscut cititorilor noștri.

Eliphas leviUnul dintre cazurile cele mai interesante de gelozie vampirică a experimentat-o investigatorul ocultist francez Eliphas Lévi (Abatele Constant).

Pe durata șederii sale la Londra, Lévi legă prietenie cu un tânăr duce, în a cărui casă era invitat aproape în fiecare zi. De puțin timp ducele se căsătorise cu o tânără și extraordinar de frumoasă prințesă franceză și bineînțeles împotriva dorinței familiei sale protestante, căci tânăra era catolică practicantă. Ducele, după cum putu constata Lévi, dusese vreme de mulți ani o viață puțin cam frivolă, ca să nu spun libertină, având-o mult timp ca amantă pe o tânără italiancă, dansatoare de balet, până când în final o părăsi, întrucât în realitate își iubea în întregime doar soția.

Într-o anumită după-amiază ducesa căzu bolnavă, încât trebui să stea la pat; medicii diagnosticară un început de sarcină, dar apoi se dovedi că slăbiciunea de care suferea trebuia să aibă drept origine altă cauză. Și în ciuda faptului că ducele îi chemă pe cei mai faimoși medici din Londra să o consulte, aceștia se văzură puși în fața unei enigme. Fură întrebuințate cele mai diverse remedii, însă fără nici un succes.

Frecventa de asemenea palatul ducelui un bătrân abate francez, care o cunoștea deja pe prințesa din Paris, și care găsi o plăcere specială în a conversa cu Eliphas Lévi despre probleme metafizice, de care și el se interesa de zeci de ani, și nu doar teoretic. Într-o anumită noapte rămăseseră amândoi singuri în salon, căci ducele, îngrijorat, se dusese lângă soția lui bolnavă. Era o noapte răcoroasă și umedă; afară se unduia celebra ceață londoneză care întuneca lumina felinarelor.

Deodată, abatele îl apucă pe Lévi de o mână și spuse cu voce joasă: «Ascultă, dragă prietene, aș dori să vorbesc ceva cu tine. Pot fi sigur de deplina ta discreție?». Lévi răspunse afirmativ, iar abatele continuă: «Am toate motivele să presupun că boala ducesei nu este firească. O cunosc pe Mildred de copilă și întotdeauna a fost fata cea mai sănătoasă pe care ți-o poți imagina. Însă acum lâncezește și slăbește pe zi ce trece; pare ca și cum ar pierde mult sânge în mod misterios ».

Dumneavoastră credeți că se află sub influența vreunei puteri obscure? Că este în joc vreun sortilegiu? – întrebă Lévi.

Mă pot încrede foarte bine în vocea mea interioară, și de aceea aproape că aș îndrăzni să spun că în această boală este ceva care nu merge cum trebuie. Ai vrea să mă ajuți să rup descântecul?

Cu multă plăcere.

Bine, în acest caz nu trebuie să pierdem vremea. ți-aș fi recunoscător ca cu o jumătate de oră înainte de miezul nopții să vii la domiciliul meu pentru o conjurare în companie. Voi încerca să interpelez puterea tenebroasă. Poate ne vine un răspuns din lumea de dincolo…

După această conversație, Eliphas Lévi luă o mașină de taxi și se deplasă la domiciliul său, unde trebui să se spele, să se bărbierească, să-și schimbe hainele din cap până în picioare, căci spiritele din zona intermediară, pe care Abatele se gândea să le invoce, pretindeau de la conjuratorii lor cea mai scrupuloasă curățenie. De asemenea costumul trebuia să fie în acord cu natura lor; nu suportau nici o țesătură din animal, fapt pentru care rămâneau excluse cele de lână, cât și pantofii de piele.

Din cauza faptului că locuința Abatelui se afla la nord-est, în Hampstead Heath, și Eliphas trăia în piața Russel, adică distanța dintre ambele locuri era considerabilă, Eliphas trebui să-și facă toaleta aprofundată cu o anumită grabă dacă voia să fie acolo la ora stabilită cu Abatele. Cam cu patruzeci

de minute înainte de miezul nopții ajunse în Hampstead Heath. Abatele în persoană, tot în alb, îi deschise ușa și îl conduse pe o scară monumentală înaltă la o odaie care se afla la un capăt al coridorului de la primului etaj. Acolo, ochii lui Eliphas trebuiră mai întâi să se obișnuiască cu obscuritatea: flăcărui albăstrui și tremurătoare emanau o tămâie mirosind a chihlimbar și mosc.

În lumina incertă, Eliphas observă o mare masă circulară care se afla în centrul camerei, și pus pe ea, crucifixul inversat, simbol al falusului. Lângă masă se găsea un omuleț slab. «Este slujitorul meu – șopti Abatele –. Deja știi că este indispensabilă cifra trei pentru aceste conjurări. Începe dumneata cu prima invocație.» Această invitație din partea Abatelui era mai mult decât o curtoazie, căci puterile din zona intermediară puteau să se supere și să se răzbune pe stăpânul casei, pricinuindu-i chiar moartea, în cazul în care permitea diminuarea armoniei din sfera lor de către un intrus incompetent.

Faptul de a ceda, deci, astfel invocația prietenului său, era o dovadă că îl considera pe Eliphas ca Maestru de primă categorie în magie. Și acea presupunere era într-adevăr justificată. Dacă cineva putea executa cu succes, cu fruntea descrețită și fără teamă, cu inimă pură și o voință întărită de numeroase probe, ceremoniile milenare ale magiei sacre, era acest om, care exercita dominare atât în împărăția spiritelor cât și în făpturile și adepții încarnați.

Prin vălul de fum, Eliphas întinse instinctiv mâna spre stânga; acolo trebuia să se găsească recipientul cu apa binecuvântată care trebuia să fi fost scoasă într-o noapte cu lună plină, dintr-o cisternă și avându-se grijă de ea, să se fi spus rugăciuni asupra ei timp de douăzeci și una de nopți. Acum făcu o aghesmuire a celor patru colțuri ale camerei; Abatele juca rolul de acolit și legăna cădelnița. În fum începură să se plăsmuiască figuri ciudate și în același timp, li se păru ca și cum un frig înghețat țâșnise din sol și le ajunse până la creștetul capului, îngreunându-le respirația.

Eliphas Lévi pronunță acum cu mai multă forță cuvintele invocării. Deodată pereții camerei părură a se retrage, ca și cum înaintea lor se deschise un abis, infinit și astral, amenințând să-i înghită: străluciră splendori de o luminozitate scânteietoare, și își acoperiră ochii pentru a nu-l ofensa, cu o privire indiscretă, pe spiritul invocat. Cu voce groasă Lévi întrebă care e cauza bolii ducesei Mildred. Nu primi răspuns. Aburii de fum se îngroșară într-atât încât amenințau să-i priveze de simțuri. Grăbindu-se spre fereastră, Eliphas auzi brusc o voce, care, deși era puternică și răsunătoare, părea că iese din partea cea mai profundă a lui însuși și umple tot spațiul sufletului său. Ceea ce vocea îi țipă era atât de înspăimântător, că picioarele sale refuzară să se miște, și rămase ca pietrificat în același loc în care se afla.

Abatele fu acum cel care se grăbi la rândul său spre fereastră, dar mâinile sale tremurătoare, fără forță, nu reușiră să deschidă zăvorul. Servitorul, care asistase în mod pasiv la invocare, zăcea leșinat pe jos. Eliphas ieși în sfârșit din amorțeala sa și sparse geamul cu crucifixul, inspirând cu forță, în compania Abatelui, aerul proaspăt al nopții, în special el, care își scălda, ca să zicem așa, capul înfierbântat în ceața umedă. Străbătea prin toți nervii săi înfricoșătoarea acuzație pe care misteriosul spirit o lansase cu o claritate neîndoioasă contra lui. Când în sfârșit își reveni întrucâtva în fire, se întoarse în cameră. Fumul între timp se risipise, iar candela continua să ardă slab. Abatele, foarte palid, îl contempla pe Eliphas cu ochii dilatați, și bâigui: «Sunteți dumneavoastră într-adevăr vinovat, prietene? Nu pot să cred!»

Așadar dumneavoastră ați auzit răspunsul spiritului? Abatele își lăsă capul să cadă, ca împovărat, drept gest de consimțământ: «...Da...» – șopti abia perceptibil.

Vă jur – declară cu vehemență Lévi – că am luat simbolul cu mâini pure, că în viața mea n-am comis niciodată o crimă! Vă jur că nu sunt pătat de sânge!

Spunând aceste cuvinte, se apropie mai mult de lampă, în așa fel încât strălucirea acesteia căzu din plin pe el. Înspăimântat, Abatele semnală cu degetul gulerul și pieptul cămășii lui Eliphas. «Acolo... uitați-vă dumneavoastră înșivă în oglindă…» spuse, luându-l de mână pe prietenul său și conducându-l în fața unei oglinzi mari de perete care atârna într-o cameră alăturată. Și acolo constată Eliphas o zgârietură pe bărbia sa, cu câteva picături de sânge uscat; de asemenea pe cămașa sa apăreau alte picături. Trebuie că se tăiase bărbierindu-se atât de zorit... Astfel, răspunsul spiritului se explica perfect: «Eu nu vorbesc cu un pătat de sânge ».

Lévi simți ca și cum inima i se ușura încântată; Abatele părea, totuși, mai împovărat și se lăsase să cadă pe o sofa; contractându-și în mod convulsiv umerii și ascunzându-și fața în mâini. Lévi încercă să-l calmeze pe bătrân, dar acesta îl respinse spunând: «E vorba de săraca Mildred; fiecare oră îi consumă viața. Altfel, am putea să invocăm din nou spiritul de trei ori, douăzeci și unu de zile, cu trebuincioasele ofrande și rugi… dar este prea mult timp, căci între timp Mildred va muri».

Lévi nu știu ce să răspundă și se așternu o liniște grea, pe care o întrerupse Abatele ridicându-se și mergând cu pași cam șovăitori de la un capăt la altul al sălii: «Oricât ar costa, trebuie să obțin un răspuns… cu orice preț! Promite-mi, prietene, că nu mă vei abandona!».

O hotărâre limpede se citea în privirea bătrânului; pentru a-l liniști, Eliphas răspunse:

V-am dat cuvântul meu să mă pun la dispoziția voastră ca și mag. Și întrucât scopul nu a fost încă atins, îmi țin cuvântul dat.

«Atunci, rămâi aici; după două ore vom efectua o altă conjurare; voi invoca spiritele din zona joasă…»

«Eliphas se sperie; înnebunise bătrânul? Dumneavoastră… ce ați spus? Dumneavoastră un fiu al Bisericii vreți să intrați în contact cu spiritele infernale? Nu, asta nu este nici măcar intenția devotatei ducese! Renunțați la aceasta, nu vă riscați sufletul.»

(Este evident că a invoca Demoni este Magie Neagră. Se dovedește clar că Magia Neagră atrage după sine foame, goliciune, boli și calamități fizice și morale.)

Era o asemenea determinare glacială în cuvintele și gesturile Abatelui, că Eliphas simți că orice replică ar fi zadarnică.

Și împotriva voinței sale, deși din loialitate față de cuvântul dat, acceptă cererea prietenului său.

Rămase ca oaspete în casă, și după extraordinar de încordata și obositoarea conjurare anterioară, adormi atât de adânc și profund că se trezi târziu dimineața.

eliphas levi pentagrama ezotericaZiua trecu cu trebuincioasele purificări și rugi. Noaptea, Eliphas primi haina potrivită pentru serviciul cu Diavolului și formalitățile. Cum îi spusese deja înainte Abatele că, deși îl va asista ca acolit, nu va participa activ la invocare; se îmbrăcase de asemenea cu îmbrăcămintea recomandată.

(Ceea ce urmă apoi, este ceva care sincer, sub nici o formă nu vreau să transcriu pentru că există responsabilitate în cuvânt; este de preferat în acest caz să tac. «Tăcerea este elocvența înțelepciunii.»)

(Este evident că dacă cineva transcrie paragrafe tenebroase, se convertește în complice al delictului; aceasta este ca și cum i-ai învăța pe oameni Magie Neagră.)

(Din fericire invocatorii prezentei relatări, n-au reușit să-i facă vizibili și tangibili pe Demonii invocați.)

(Singurul lucru pe care l-au izbutit a fost să apară din perete o salamandră sau o mică făptură inocentă a focului.)

Abatele, adunându-și toate forțele, întrebă de boala ducesei.

«Batracieni!– spuse salamandra cu voce infantilă, și în aceeași clipă dispăru.»

Eliphas văzu atunci cum Abatele se clătina și se prăbușea pe jos.

Eliphas îi luă în brațe slabul trup și îl duse în dormitor, unde dezbrăcându-l pe bătrân îl puse în pat, mergând apoi să-l caute pe servitor să aducă vreun reconfortant. La întoarcere, se trezi că Abatele își revenise complet, însă aspectul său era cel al unui om abătut care părea să fi îmbătrânit cu mulți ani.

(Este evident că Abatele făcea eforturi supraumane pentru a o salva pe ducesă.)

Totul a fost inutil! – spuse cu voce slabă – biata Mildred va muri! Sufletul meu…, oh, sufletul meu…! ce înseamnă batracieni?

Știu doar – răspunse Eliphas – că este un cuvânt grecesc care înseamnă broască.

Nu după mult timp veni servitorul cu vin și biscuiți, dar Abatele refuză orice aliment; Eliphas servi ceva și încercă să-l smulgă pe prietenul său din letargia sa disperată, însă fu inutil să pretindă să-l reconforteze. Și cu inima îngreunată se deplasă la domiciliul său.

În ziua următoare se duse să se informeze despre cum se simțeau Abatele și ducesa.

Mildred era tot mai rău. Medicul curant era sigur de moartea sa. Abatele de asemenea se afla într-o stare gravă; refuza orice aliment, nu răspunse la început întrebărilor prietenului, și îi spuse apoi că se gândea să-și pună capăt zilelor prin intermediul inaniției. Lévi se despărți adânc întristat, preocupându-l mult consecințele tragice ale păcătoasei vrăji.

Pe parcursul următoarelor două după-amiezi, s-a cufundat din nou în studiile sale obișnuite, și în timp ce citea Enchiridon-ul lui Léon al III-lea, se opri la un punct în care, prin intermediul cheii lui Trithéme, se înțelegea din lucrarea Cabalistică esoterică următorul fapt: «O prețuită vrajă malefică este cea a broaștei.» (Ne abținem să dăm formula secretă a broaștei râioase pentru a nu da arme criminalilor perverși ai Magiei Negre.)

Ca un fulger străbătu mintea lui Eliphas, și fără să închidă măcar cartea, își puse pardesiul și se lansă de-a curmezișul străzilor Londrei, care se cufundau în amurgul vesperal. În final găsi o trăsură și i se păru insuportabil de lung timpul cât a durat să ajungă la palatul ducelui. În el îl întâmpinară fețe plânse: «ducesa se află în agonie; i se administrează ultima împărtășanie…», îl informară.

«Eu pot s-o salvez!» strigă Eliphas; și îndepărtându-i pe servitorii uluiți se grăbi spre camera lui Mildred, unde îl găsi pe duce. Cu răsuflarea grea, Eliphas îl imploră: «Dumneavoastră mă cunoașteți îndeajuns pentru a ști că sunt de încredere. Credeți-mă, așadar, că încă nu toată speranța e pierdută. Atâta vreme cât trăiește ducesa nu trebuie să disperăm. Dar vă rog să mă lăsați singur cu ea, și pentru Dumnezeu, nu mă întrebați nimic…, aveți încredere în mine!»

Deși uimit și confuz până la extremă, ducele consimți dorința lui Eliphas, cerând celor prezenți în odaie: un medic, un preot și o domnișoară a pacientei, să iasă. O dată ce rămase singur, Lévi închise ușa pe dinăuntru și se apropie de patul Prințesei. «Așa cum presupuneam», murmură văzând-o pe Mildred cufundată într-un fel de catalepsie cu ochii albi. Buzele sale erau vinete și respira cu un horcăit suav. Imediat Lévi se puse pe treabă și începu să ridice parchetul pragului, dar lemnul rezistă degetelor sale tremurătoare.

Își scoase briceagul din buzunar a cărui lamă se rupse în încercarea lui frenetică. În final, și cu o forță disperată, reuși să ridice mulura. Îi sângerau degetele, dar efortul său fusese zadarnic… Nimic nu era ascuns acolo! Ridică apoi covoarele… Nici acolo! Se întoarse să o privească pe ducesă, care respira cu dificultate, și își dădu seama că mâna sa stângă atârna neobișnuit contractată într-o parte. «Patul», gândi Lévi. Și cu certitudinea de a căuta acum în cuvenitul loc, ridică bolnava din patul său și o puse cât de delicat putu pe o comodă care se afla la perete. Apoi se dedică, cu o excitare crescândă, să răscolească cuvertura, și pernele… însă nimic…nimic nou. Scoase salteaua și o desfăcu; îi examină, îi palpă, îi scormoni iarba tapițeriei… și… degetele sale dădură peste un obiect molatic, buretos; îl apucă, îl scoase… și întradevăr, acela era ceea ce căuta… se grăbi afară din cameră, ceru ducelui după o scurtă explicație să-i pună la dispoziție o trăsură și se transportă în ea la domiciliul său cu cea mai mare rapiditate, ajungând acolo se puse din nou pe treabă, arzând, în flăcările de ficat de pește… și sulf, lighioana infernală, urmând întocmai recomandarea Enchiridon-ului.

Deschise larg fereastra camerei sale, ca să dispară duhoarea, și copleșit de o enormă oboseală, se aruncă îmbrăcat cum era în patul său, cufundându-se imediat într-un somn profund.

În ziua următoare fu primit ca un salvator în palatul Ducelui. Într-un mod uluitor și absolut de neînțeles pentru medici, starea de sănătate a tinerei ducese se îmbunătățise într-atât încât deja se putea vorbi de o depășire evidentă a crizei.

În aceeași zi de 28 octombrie din 1865, Londra se tulbură aflând știrea senzațională că Diva Baletului Maria Bertin, decedase brusc fără vreo boală, însă această știre n-a fost singura; câteva ore mai târziu era de asemenea năucită de moartea unei rude apropiate a ducelui, o bătrână celibatară, care fusese o dușmană înverșunată a lui Mildred și care în zadar încercase să împiedice căsătoria Ducelui cu Prințesa catolică.


DINCOLO DE MOARTE - Samael Aun Weor