Inapoi la Articole

La țigănci - Mircea Eliade

Comentariu ne-literar. Elemente ezoterice


Nota
. Pentru cei ajunși din întâmplare pe aceasta pagina, puteți parcurge înainte articolul de familiarizare Kabbalah for Dummies .

Mircea Eliade, autor al Istoriei Religiilor, era cu siguranță cel puțin familiarizat cu arhetipurile ce se regăsesc în religii ale lumii, cu marile scheme după care Divinul a organizat Creația și Omul. Un erudit de talia sa, ce a studiat cu minuțiozitate simbolurile ce învelesc cunoașterea în miturile și doctrinele religioase universale, inițiat în practică și cunoastere directa în India, ar fi putut să mânuiască la rândul său lucrurile greu de exprimat, încapsulate ermetic în scrierile mistice dar pe care un ochi antrenat le-ar regasi cu ușurință.

De aceea, în nuvela “La țigănci”, scriere fantastică stranie și atragatoare, vom căuta astfel de elemente ezoterice, care scapă unui cometator literar tradițional.

Sub stratul superfical al unei întamplări mai mult sau mai puțin fantastice, va trebui să găsim înțelesuri care să ne comunice o poveste fără personaje umane, așa cum le înțelegem în literatură, povestea decurgând cu preponderența în interior, în însăși construcția psihicului uman, în cele șapte dimensiuni ale Ființei.

Cititorul neantrenat va întelege mai greu că marile povești ale omenirii, de la Ghilgameș la Nunta Alchimica Rosicruciană nu expun personaje, fapte și locuri din planul orizontal al existenței, ci folosind simboluri explică evoluții ale diverselor părți ale Ființei pe drumul interior. Mai mult, aceste povești, pilde sau mituri sunt împănate de multe ori, la fel ca în tratatele alchimice, cu pasaje sau componente cu valoare de cunoaștere aproape nulă, pentru a camufla povestea interioară sau pentru a-i da un sens coerent și în planul superficial.


Vom începe prin a încerca să identificăm, prin numele alese de Eliade, nivelul la care se referă autorul și elementele care acționează.

Gheburah Tipheret Chesed

Eroul principal se numește Gavrilescu, Gavril-escu; Gavril sau Gabriel este un nume de origine ebraică ce înseamnă “puterea lui Dumnezeu”: ghibor, גבור <GhBOR> - putere, forță, cuvânt familiar Kabaliștilor și datorită sefirotului Gheburah iar terminația I-EL, al lui EL, a lui Dumnezeu. Însă sufixul “-escu” ne poate sugera conexiunea cu acest sefirot, nu neapărat identitatea. Tot în kabala, sfera lui Yesod, eterică, a Lunii, este guvernată de Îngerul Gabriel, un indiciu asupra naturii căderii eroului din nuvelă. Într-adevăr, în povestea lui Eliade rolul Sufletului Divin, al lui Buddhi, este indicat cu un nume ales din mitologia nordică, numele unei Valkirii: Hildegard. Numele iubitei pe care eroul o regretă în mod repetat, obsedant, pe parcursul povestirii, și la care ar vrea să revină, înseamnă Hilde -bătălie, luptă (evident interioară), și Gard -protecție, nume de Valkirie cu sensul “fecioară protectoare în bătălii”. Hildegard este Buddhi. Descoperim în Gavrilescu-Hildegard eternul cuplu Buddhi-Manas, Gheburah-Tipheret, Suflet Divin-Suflet Uman, (ca și wagnerianul cuplu Brunhilda-Siegfried), pereche specială a cărei uniune este un țel, o dorință, la care fracțiunea de suflet pe care orice individ o poartă în interiorul său aspiră neîncetat.

Siegfried Brunhilda

Eliade menționeaza în plus că ea “plecase cu familia ei la Konigsberg”, Konig – rege, berg -munte, muntele regelui. Regele nu poate fi altcineva decât Atman, Intimul nostru, Chesed al Kabalei iar muntele o trimitere directă la Lumile Interne, la planurile superioare de existență și la Cei Trei Munți ai drumului inițiatic.

Iată cum triunghiul monadic al multor mituri, precum Regele Artur-Guinevere-Lancelot este preluat de Eliade în “La țigănci”, în acelasi fel în care nenumarate scrieri ne dau informații despre căderea sufletului uman și depărtarea de perechea să divină sau, din contră, despre izbânda cavalerului preferat de Rege și cucerirea perechii sale. Chiar și în basmele românești avem Fata Împăratului și Făt-Frumos, copila Intimului și Fătul, embrionul de suflet care este frumos, echivalentul kabalistic este Tipheret, cuvant ce traduce ca splendoare, frumusețe. (Împăratul este Chesed iar eroul este făt, embrion de Tipheret - frumos, conștiința)

În cazul de față eșecul inițial al eroului s-a petrecut pe când “locuia la Charlottenburg”, adica pe când Sufletul Uman, Tipheret, era liber, încă nu era înlănțuit de Ego-uri, de agregatele psihologice budiste, de skandha. Charlotte vine de la Karl, ce în forma germanică înseamnă “om liber”, iar sufixul -burg este oraș, deci, orașul oamenilor liberi. Eliade ne indică aici starea inițială. Căderea este etichetată drept “tragedia vieții mele”, și prezentată ca întâlnirea cu Elsa, mai mult, intrarea cu Elsa în berarie, și chiar mai mult, măcar “dacă aș fi avut bani cu mine și aș fi putut plăti consumația( banii sunt valori spirituale interne, fapte bune, credit pentru a-ți putea negocia Karma, pentru a-ți putea plăti greșelile). Și continuă în zilele următoaregreșească, să meargă la berarie cu Elsa. “Dacă măcar m-aș fi ținut tare și n-aș fi primit să merg cu ea la berarie! … Dar ce vreți? Mi-era foame.”

Elsa este un diminutiv al numelui Elisabeta, nume biblic ce înseamnă “eli” al lui Dumnezeu, Sabet , Sabath, Sabathul lui Dumnezeu, și aici găsim implicația erotică a căderii eroului din “La țigănci”, sens cunoscut în cercul ezoteric. Sonoritatea numelui prescurtat, Elsa, se aseamănă cu cel de Eva, sursa primordială a căderii biblice.

Dupa cădere, elementul pe care-l urmărim în nuvelă, Gavrilescu-Manas, embrionul de suflet uman, Buddhadathu sau Tathāgatagarbha în doctrina budistă, părăsește tărâmul libertății, se departează și o pierde pe Hildegard-Buddhi, și ajunge un sărac profesor de pian la București, încapsulat într-o persoană umană, supus existenței fizice, roții Samsarei. El spune: “Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet...”

Apar și alte nume în nuvelă, alese cu grijă de Mircea Eliade. Numele Lawrence înseamnă “cel ce poartă lauri”, încununat cu lauri precum victorioșii antici sau precum Apollo, zeul solar, Madame Voitinovici (din Proto-Finnica : voitaa) – a învinge, a cuceri și apoi “vici” - în latina “a învinge” și numele de Otilia – de la Odil / Otil – Odin – numele zeului cârmuitor al pantheonului nordic, relaționat cu runa Odil a transmutației. [ Interesant, aceste trei nume sunt conexate în pantheonul grec, zeița victoriei Nike, Victoria la romani, este conducătoarea carului de luptă a lui Zeus, cârmuitorului Olimpului, (echivalent al nordicului Odin) și ea portă și încununează eroii cu laurii (Lawrence) victoriei. ]

nike zeus

Acțiunea nuvelei începe în tramvai. Gavrilescu merge cu tramvaiul și afirmă și în alte părti ale nuvelei că îl folosea zilnic de mai multe ori. Tramvaiul sau trenul simbolizează în lumile interne, în visele noastre de exemplu, apartenența la o miscare de evoluție, de ascensiune, pe calea Ființei, cum ar fi de exemplu o școală de mistere. A merge cu tramvaiul, sau trenul, înseamnă că mergi pe Cale, lucrezi asupra ta. Este interesant să notăm aici că, după ce el cedează tentației și merge la țigănci, biletul este mai scump. Explicația este că cei cărora li s-a dat șansa de a putea evolua, li s-a arătat drumul ezoteric și au început să avanseze pe el dar îl abandonează, atunci cand vor intra din nou pe Cale, drumul va fi mai greu, probele vor fi mai dure, biletul va fi mai scump.


Un element ce trebuie explicat este căldura. Căldura este “încinsă, năbușitoare”, “e teribil de cald” în tramvai, la țigănci, în toata nuvela. Era teribil de cald, “prea cald” și atunci cand a întalnit-o pe Elsa și a părăsit calea. Căldura aduce suferință. Dificultatea de a merge pe Cale, de a o lua pe calea uscată, seacă, îl poate face pe discipol să cadă, împins către Elsa sau înspre curtea țigăncilor, să cedeze tentației.

mona lisa calea uscata

Tot caldura îl întampină pe eroul nostru în bordeiul țigăncilor, în spatele răcorii promise de grădina lor din fața, tot suferința îl așteaptă pe cel ce părăsește Calea. Tot suferințe trebuie să îndure în final cel căzut în tentație când, la sfârșitul ciclurilor de existențe, este curățat de efectele greșelilor sale în infern, unde este “plânsul și scrâșnirea dinților”, până la cea de a doua moarte.

sabie de foc alchimie

În tramvai, bătrânul din fața lui, un alt discipol al Căii -tramvaiul-, un alt chela, strict în privința subiectului țigăncilor, dezgustat de acesta, îi relatează lui Gavrilescu ce a auzit în stația de tramvai de la cațiva “studenți eminenți”, discipoli și ei, ce “recitau pe dinafară pagini întregi din cartea colonelului”. Lawrence, cel încununat, eroul solar, învinsese arșițele cumplite ale Arabiei. Căldura, focul, s-a coagulat într-o sabie de foc ce l-a lovit în crestet. Sabia de foc este un simbol binecunoscut în ezoterism. Este primul însemn pe care Intimul îl primeste în Lumile Interne atunci cand focul spinal, Kundalini, se ridică prin canalul Sushumna, prin munci și suferințe conștiente, până în creștetul capului. În crestinism, în Fapte, apostolii primesc limbi de foc în creștet în a cincizecea zi, kabalistic paisprezece precum și în alfabetul ebraic, indicând prin Arcanul Tarotului corespunzator, al paisprezecelea, munca de transmutare alchimică ce duce la aprinderea și ridicarea focului, a sabiei de foc. Siegfried-Manas și-a forjat singur sabia in foc. Lawrence este învingătorul, referință și exemplu pentru un învins ca Gavrilescu, un embrion de suflet ce eșueaza în încercarea sa. Țigăncile izbucnesc în râs când Gavrilescu, deja prins în mrejele lor, îl menționează pe Lawrence.

Arcan 14 Tarot

Gavrilescu dă lecții de pian. Pianul este sunet, vibrație, verb. Gavrilescu dă lecții cu verbul său, predă doctrina, pentru a primi valori, banii pentru lecție. Ținea lecții cu Otilia la casa matușei ei, Voitinovici, unde și-a uitat partiturile, singura de altfel care l-ar fi putut împrumuta cu bani pe Gavrilescu. Deci când a cedat tentației de a intra la țigănci, Gavrilescu nu mai avea nici partiturile, cartile cu note, doctrina.

Pianul reapare în labirintul țigăncilor. Gavrilescu îl folosește ca “pavază între el și fete” când este pus să ghicească țiganca. Iar când nu a putut suporta jocul țigăncilor s-a refugiat în a cânta la pian. Doctrina este unul dintre cele patru refugii atunci când rătăcim Calea.


Grădina țigăncilor promitea răcoarea, o scăpare din arșița tramvaiului. În timp ce este ispitit de umbra copacilor, Gavrilescu pierde tramvaiul, vehicul al evoluției pe drumul spiritual, și, mai apoi, cand deja intrase la țigănci, căzuse, zgomotul tramvaiului îi pare “atât de insuportabil încât își duse mâna la frunte”.

fiicele lui Mara si Buddha

Bătrâna țigancă și cele trei tinere constituie o personificare a lui Mara - tentatorul, demonul impulsurilor impure, moartea spirituală- , și a celor trei fiice seducătoare ale sale, aceleași care l-au tentat pe Gautama Buddha. Iar cele trei țigănci tentatoare ne amintesc arhetipul celor “trei trădători” pe care-i purtam în noi, cei trei demoni interiori (cei trei trădători ai lui Hiram Abiff ai masoneriei, Pilat-Caiafa-Iuda din Noul Testament, cele trei gune pervertite, cele trei spirite impure din Apocalipasa lui Ioan 16:13) : cel al minții poate fi “grecoaica”, grecii fiind acuzați că, prin filosofia lor, au adus mintea pe primul plan în dauna intuiției, făcând “glasul inimii” de neauzit; ovreica, cel al relei voințe , căci, asa cum ne spun teozofii, evreii, ca moștenitori direcți ai subrasei atlante semite, ar păstra în gene o altfel de judecata; iar țiganca este demonul dorinței.

Labirintul în care Gavrilescu se pierde prin jocul țigăncilor ne trimite la două aspecte care, în final se suprapun. Primul se referă la interiorul psihicului individului afectat de Ego-uri, de agregate psihologice, la lupta interioară pierdută în conștient, subconștient și infraconștient, toate infestate de personalizările defectelor noastre. Totuși, o clipă de conștiență, de aspirație spirituală – amintirea lui Hildegard –, pune jocurile fiicelor lui Mara în dificultate. “Nu trebuia să-l lași !”

labirint chatres catedrala

Inspectarea labirintului psihicului poate fi o experienta amețitoare când conștiința este adormită. Imaginile din oglinda introspecției sunt atunci deformate iar paravanele ridicate de ego-uri ne împiedică să vedem și să ințelegem corect. Nu putem ghici țiganca, nu putem identifica și dezintegra Ego-urile.

O constiință adormită ne face să pierdem noțiunea timpului, ne poate irosi întreaga viață.

Procesele la care este supus Gavrilescu, de la o discuție și un joc, la căldura insuportabilă, întuneric și strânsoarea draperiei, căldura omniprezentă, suferința continuă, presiunea crescandă, ne trimit la incursiunea în cele noua cercuri dantești, la scufundarea în Infern.

Agonia în regiunile subpământene și zbaterea conștiinței îmbuteliate în Ego sunt două fațele ale aceleiași suferințe infernale.

Conform doctrinei orientale în privința reîncarnărilor, ciclul existențelor umane, o suta opt la număr precum mărgelele colierului lui Buddha, se încheie cu coborârea lentâ prin lumile infernale unde defectele ce au capturat conștiința sunt dezintegrate într-un proces lung, dureros, mecanic, iar la final, dupa cea de a doua moarte, conștiința revine la suprafață, pură ca un elemental al naturii, pentru un nou ciclu.

Arcan 12 Tarot

Gavrilescu iese de la țigănci într-o lume în care au trecut doisprezece ani. Ziua are 12 ore și noaptea tot 12, anul rotește 12 zodii, 12 triburi, 12 apostoli, 12 zei olimpieni, 12 munci ale lui Heracle, 12 segmente pe roata Bhavachakrei, douăsprezece părți ale unui cerc, o circumferință ce încadrează mișcarea, ciclul. Arcanul 12 al Tarotului, Apostolatul, se referă la parcurgerea unui astfel de drum, de ciclu, dar ne arată totodată și pericolul situației când crucea – sexul, impulsul (facută de picioarele celui spânzurat) este deasupra, domină triunghiul (facut de mâini), conducerea Monadei.


Gavrilescu se reîntoarce la țigănci cu o trăsură. Birjarul îi spune cu mândrie, dar nostalgic, că a fost dricar în tinerețe.Șase cai, îmbrăcati în negru și înmuiați în aur, și flori, sumedenie de flori!”, “Era frumos. Era biserica bogată, și tot lume bună...”

Moartea psihologica este un trimf, necesară pentru a putea fi de două ori născut, cum Cristos îl învață pe Nicodim, naștere alchimică din apă și duh, din apă și foc, ca Moise. Anihilarea budistă, obținută prin dizolvarea Ego-ului, este o izbândă pentru inițiat, cât și pentru antrenorul său interior, Lucifer, acea parte a Ființei care ne testează continuu pentru ca noi să putem avansa depășindu-i obstacolele. Daca inițiatul regresează, și Lucifer, deasemenea, decade. “Am îmbătrânit, am ajuns birjar de noapte, cu un singur cal.” Dante îl gaseste pe Lucifer în cel de-al nouălea, ultimul cerc al Infernului, îndurand alături de cei mai păcătoși dintre păcătoși. Birjarul spune cu tristețe: “Dacă n-ar fi țigăncile...” Dacă am elimina Ego-urile, Luficer-antrenorul ar fi la rândul său victorios, luminos. În dicționarele onirice, când găsim în propria casă țigani, suntem de fapt atenționați asupra Ego-urilor ce ne-au invadat.

dante lucifer in infern

Dar după a doua moarte, dupa ce materialul animic a fost curățat în mecanismul infernal, conștiința reapare ca un copil -” Hei, tinerețe!” -, începe un nou ciclu de transmigratie, ca elemental al naturii - “Ia-o spre pădure, pe drumul ăla mai lung” .


Întreaga evoluție și involuție de desfășoară în iluzia Creației, Maia, ca într-un vis gigantic, în care, încercând să descoperim ceea ce suntem, ne putem trezi și întrezări Adevarul.

Toți visăm, spuse. Așa începe. Ca într-un vis...”